Tuneluri bizare descoperite intr-o padure din Romania

g3oflo
By g3oflo mai 3, 2016 08:37
loading...

Story Highlights

  • Tuneluri bizare descoperite intr-o padure din Romania

Related Articles

tuneluri-gigantTuneluri bizare descoperite intr-o padure din Romania

Mai multe tuneluri gigant au fost descoperite intr-o padure din Romania, acestea fiind intinse pe o distanta de opt kilometri si se pare ca sunt construite de acum sase milenii.

Povestea unui localnic:

„M-am nascut in Stroeasca, un sat de munte din nordul judetului Buzau; de la noi, din curte, in diminetile limpezi, se vede varful Siriu. Si despre acesta exista o multime de legende si de credinte ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis sa va scriu este altul.

La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasa careia i se spune Casa Hotilor, incepe un drum forestier. Este singura legatura cu lumea a unui catun, Putul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilariei mele, acolo nu mai locuiau decat vreo douazeci de familii.
Cand eram pusti, cea mai mare distractie a baietilor din sat erau excursiile pana in Putul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din imprejurimile noastre, Codrul Todoruselor.

Cate povesti n-am auzit despre aceasta padure…
Bunicul imi spunea ca, pe vremurile strabunicului sau, codrul primise acest nume deoarece in noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra padurii fusesera vazute lumini ciudate si toti satenii fusesera convinsi ca erau San Toaderii care se intalneau cu Rusaliile.
– Mai baiete, imi mai spunea bunicul, tu, daca ai de gand sa te duci pe acolo, sa mergi doar la amiaza si sa ai mereu o cruce la tine… Noaptea, sa nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fara minte! Unchiul tau era om in toata firea si tot s-a dus noaptea in padure, sa puna capcane; nu s-a mai intors…

Am fost si eu un copil fara minte; inca de pe la opt, noua ani, am inceput sa intru cu baietii in padurea cu pricina. Treceam de Casa Hotilor, unde se afla ruinele unui adapost al haiducilor si, in loc sa o luam pe carare, coboram in valea in care se intinde codrul.

Este cea mai stranie padure pe care am vazut-o in viata mea. Asezata intr-o caldare stancoasa, locul cel mai misterios si, in acelasi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici pana acolo: in primul rand, de fiecare data cand am intrat in el, codrul era de o tacere inspaimantatoare. Parca nici o vietuitoare, nici macar o pasare n-ar fi vrut sa locuiasca sub crengile sale.

Fie vara, fie iarna, cu cat te apropii de centru, temperatura este tot mai putin influentata de exterior, iar in mijloc, in plina luna decembrie, noi, copiii, eram nevoiti sa ne scoatem cojoacele din pricina caldurii.
Acolo, in miezul padurii, este o vaiuga in care se afla o portiune stancoasa; nu exista nici un izvor, dar se aude in permanenta sipotul unor ape subterane. Printre acele stanci, eu si Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilarie, am descoperit intrarea in lumea misterioasa de sub padure.

Era intr-o zi de primavara, in 1974 sau ’75…. In noaptea dinainte avusesem parte de-o furtuna zdravana. Pe la pranz, am ajuns in vaiuga si am gasit un stejar doborat de vant; o parte din trunchi, in cadere, mutase un bolovan si, in locul acestuia, am gasit un put. Era de fapt o groapa, cu diametrul de aproape trei metri, mascata pana atunci de acea piatra uriasa.

Aveam vreo 14 ani si eram amandoi curiosi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o franghie din sat si ne-am coborat in put. Si acum imi amintesc scena: pe masura ce coboram, se facea tot mai cald, de parca eram acasa, langa soba. Dar cel mai ciudat era faptul ca o lumina – verzui-fosforescenta as spune astazi – parea sa izvorasca de-a dreptul din peretii putului; acestia, n-am sa uit niciodata, erau sapati in stanca, dar atat de bine sapati, incat n-am gasit nici o asperitate de care sa ne agatam.

La vreo 4-5 metri adancime, am dat de o galerie si am pornit-o la dreapta ei. Aceeasi lumina ne inconjura, venind de peste tot si de nicaieri. Am mers mai bine de 100 de metri pana am dat de o sala imensa.

Va rog sa ma credeti, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mica decat sala Amfiteatru a Teatrului National din Capitala. Si era toata sapata in piatra, dar cu zidurile finisate uimitor de bine.
In aceeasi lumina verzuie am vazut, pe ambele laturi ale salii, un fel de mese, tot in piatra sapate. Pe fiecare dintre ele era asezat un schelet…

Atunci am inghetat de frica: erau schelete, pareau umane, numai ca… aveau cel putin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiintele acelea avusesera de doua ori inaltimea unui om normal”, povesteste Iulian Dragnea, pentru revista „Destine”.

g3oflo
By g3oflo mai 3, 2016 08:37

Abonare stiri

loading...